Imi dau seama ca-mi pierd orice urma de umor, ma transform intr-o cucoana sastisita si in permanenta sictirita.
N-am idee unde mi-a disparut zambetul permanent de pe fata, cand am inceput sa nu mai rad in hohote, cand si unde m-am pierdut.
M-am transformat intr-o portavoce care racneste incontinuu, aceleasi lucruri: v-am spus sa nu va mai certati! pumpkina, lasa-l pe frate-tu in pace! pufulete, n-o mai lovi pe sora-ta! spalati-va pe maini! hai la masa! hai la culcare! etc..
Abia mai gasesc energie sa ma tarasc de la o zi la alta, nu mai apuc sa ma bucur de prea multe lucruri.
Stiu ca inca-s vie, pentru ca ieri cand m-am dus sa o iau pe pumpkina de la scoala, a iesit soarele din nori si cerul era plumburiu, iarba foarte verde, iar eu stateam asa si ma uitam peste scoala pumpkinei la padure si la norii albi care pareau munti in departare, cu soarele batandu-mi delicat pe umeri. M-am simtit vie si recunoscatoare pentru frumusetea din jurul meu, chiar daca a fost doar pentru un minut. Mi-a fost dor de mine, cea care reusea sa se bucure de tot, chiar si cand imi chioraiau matzele de foame, chiar si cand supravietuiam cu doar 2 ore de somn/noapte si cand ma calca masculul pe nervi.
N-am mai scris despre el, pentru ca in majoritatea timpului il ignor. Cand e cu fundul in sus, tai discutia brusc si-i inchid telefonul in nas, fara sa-mi pese daca se enerveaza mai rau sau nu. Oricum il vad foarte rar, iar atunci cand ne intersectam sunt foarte politicoasa si cam atat. Nu ma intereseaza ce face, unde se duce, de unde vine, atata timp cat ma lasa in pace.
Cred ca pentru el asta e relatia ideala :)) Doi cunoscuti care din intamplare au un singur interes comun: copiii.
Citeam acum vreo saptamana niste posturi din urma, si mi s-a rupt sufletul pentru mine, cea de atunci. Mi-am amintit cat de tare ma durea totul, cat am plans si-am suferit pentru ca eram iubita. Acum mi-e egal. Oricum n-am timp si chef de socializat, iar eventualitatea de a cunoaste pe cineva si a incepe o relatie, este SF horror.
Obisnuiam sa cred ca noi ca fiinte umane, avem nevoie de contact fizic, de iubire si tandrete ca sa putem supravietui. Acum stiu ca putem supravietui si fara toate astea. Ok, nu-i chiar ce-mi inchipuiam ca va fi viata mea la 40 de ani, insa daca am de ales intre a fi cu cineva, oricine, care sa-mi manance ficatii si a fi singura, aleg fara sa ma gandesc- singuratatea.
Cred ca inca mai incerc sa ma regasesc, desi hai sa fim seriosi, odata cu trecerea timpului ne transformam, n-am cum sa mai fiu eu cea de acum 15 ani. Nu voi mai fi niciodata cea de atunci, insa habar n-am cine sunt acum. Nu pot sa cred ca sunt doar magarul care trage dupa el caruta in care stau claie peste gramada copiii, jobul, casa si un munte de probleme. Trebuie sa mai fie ceva pe langa asta, viata nu poate insemna doar atat.
Si desi stiu si simt ca trebuie sa mai fie ceva, in acelasi timp nu mai am de unde sa dau ceva cuiva.
Nu stiu daca am sa ma mai indragostesc vreodata, eu cred ca nu. Nu stiu daca am sa mai suport sa locuiesc vreodata cu cineva, m-am obisnuit singura si mi-e bine asa. Deci sansele sa-mi gasesc fericirea in domeniul asta, sunt foarte-foarte slabe. O fi in continuare depresia, o fi constiinta faptului ca nu am timp si chef sa ma mai joc cu inima mea..
In aceasta nota de patetism exacerbat, ma duc sa mai bag niste vase si niste rufe la spalat, sa golesc dulapurile din bucatarie si sa ma apuc sa zugravesc. Nu stiu daca chiar voi reusi minunea, insa traiesc cu speranta. Duminica e ziua pufului, implineste 4 ani, si as vrea ca bucataria mea sa nu mai aiba urme de degetele pe pereti pana atunci 