Azi-dimineata, imediat dupa ce ne-am trezit, am plecat de-acasa. Era insorit insa frigul ne ciupea de nasuri si obraji. Peste tot, iarba stralucea sub bruma noptii, iar frunzele aurii si stralucitoare in lumina soarelui, acoperite cu cristale minuscule, pareau desprinse dintr-o poveste.
Mergeam pe drum cu soarele in ochi, si-mi radea inima vazand atata frumusete: lumina aurie prelinsa printre copaci, iarba stralucind verde si vie, frunzele alunecand usor din copaci, coborand aproape cu incetinitorul intr-un balet delicat, pana in palmele mele intinse..
Am stat sub un copac si-am ras cu copiii alergand dupa frunzele care alunecau spre noi, ca intr-un joc. Nu batea vantul, m-am uitat in sus, convinsa ca undeva intre ramuri stau ascunsi niste ingeri care vor sa se joace cu noi, insa n-am vazut decat frunzele desprinzandu-se una cate una si cazand rotit spre pamant.
Am multumit Cerului pentru frumusetea impartasita cu noi, si pentru bucuria pe care am simtit-o. Am multumit si copacului pentru ca s-a jucat cu noi, si am plecat mai departe zambind fericiti.
Cred ca e important sa-i invat pe pitici sa multumeasca, sa fie recunoscatori pentru frumusete si bucurie, sa fie capabili sa se bucure de lucruri mici, cum ar fi sa te joci intr-o dimineata insorita si rece, sub un copac.