Asa, aveti dreptate, hai sa lasam hateru’ cu ale lui, si noi cu ale noastre.
De cateva saptamani bune, nu mai fac nimic, decat sa stau pe facebook sa vad ce se mai intampla peste tot. Recunosc, eu care am zis mereu sus si tare ca nu mai am ce sa caut in Romania, acum parca ma incearca niste fiori. Nu stiu daca e speranta ca va fi vreodata bine acolo, sau raceala, cert este ca-i simt.
Si ca mine cred ca simt multi dintre cei plecati din tara.
Dar nu vreau sa vorbesc acum despre asta, am scris destul pe FB.
Acum vreau sa povestesc despre nimic. Exact ca-n episodul ala din Seinfeld.
Pumpkina vrea sa invete sa gateasca, si asta desigur ca este mai mult o durere in assholu meu, decat un ajutor serios, insa o incurajez.
Ieri a copt clatitele, si nu stiu cum de nu le-a mancat pe toate, imediat ce le scotea din tigaie, ca de obicei cand le fac eu, asa procedeaza.
Cine stie, peste cativa ani poate ca o sa ma poata ajuta cu adevarat, sa nu fie o inutila in bucatarie, cum am fost eu pana pe la 20 si ceva de ani.
Nu stiu cum de am gasit in mine taria sa o las sa umble cu tigaia, ca in general sunt cam prea protectoare si stiu asta, dar nu ma pot abtine.
Uneori imi vine greu sa cred ca e asa de mare. Ieri am cantarit-o. Are 28 de kile, adica atat cat aveam eu cand terminam clasa a 8-a. Am mai zis ca eram foarte mica si foarte slaba? :))
Ma rog, bine ca nu seamana cu sfrijita de mine, macar n-o sa aiba complexe toata viata, ca e prea slaba.
Desi.. uite, acum la batranete lumea ma admira mai tare ca in tinerete, ca-s slima si gorgeoasa.
Meh. Pufulakis e un dulce, isi ia antibioticul chiar daca nu-i place, si nu se vaita niciodata. Pumpkina face o drama in cel putin 3 acte, din orice zgaiba, macar pufuletele nu se plange. Rar, cand ii este cu adevarat foarte rau, imi spune ca nu-i e bine, dar de plans nu plange.
Pumpkina citeste cam imprastiat, adica in momentul asta citeste 3 carti, si incerc sa o conving sa se concentreze pe cate una singura, insa nu prea reusesc. Nici nu ma mir, ca si eu citeam la fel inainte. Acum de cand am devenit activa pe feizbuci, citesc mai putin, recunosc. Poate doua pe saptamana, si nu amestec decat cate una pe hartie, cu cate una de pe telefon.
La sala nu stiu daca ma mai duc. Nu pentru ca n-as avea nevoie, ci pentru ca.. am mai spus ca-s ciufuta si greu ma apropii de oameni, daca nu sunt chiar pe aceeasi lungime de unda cu mine. Asta nu inseamna ca vreau sa ma inconjor de persoane care sa-mi semene, ci doar sa.. u know.. sa aiba macar o spoiala de cultura. Mi-e greu sa fac glume daca persoana din fata mea nu are nici cea mai vaga idee despre ce vorbesc. Iar eu daca nu rad si nu ma hilizesc cu cineva, e clar ca n-am ce cauta in compania respectiva.
Pentru ca da, desi v-o veni greu sa credeti, in real life nu-s chiar asa patetica. Acolo tac despre tot ce ma doare, in cel mai rau caz glumesc despre durerile mele, prefer sa rad si sa ma simt bine cand vorbesc cu cineva.
Pana si la terapie imi petrec mai mult timp razand cu terapeuta, decat plangandu-ma.
Gata, ma duc sa mananc ceva, ca iar am uitat. De fapt am mancat azi la pranz, dar de atunci incoace, nimic.