In seara asta am primit cea mai mare insulta, ever! Bufnitoiul m-a facut “pantofara”! Io! Pantofara! 
Ok, n-am facut rapel decat de cateva ori, insa trasee- de la nasu’ fara numar.
Vorbind in seara asta cu el, mi-am dat seama ca am uitat mult, mi-au ramas imagini in minte, momente pe care am stiut ca nu le voi uita niciodata, insa cel putin numele traseelor, locurilor, cred ca sunt pierdute pentru vecie, pe undeva prin cotloanele creierului meu obosit. Dar la urma-urmelor, ceea ce mi-am dorit atunci cand am urcat pe munte, a fost sa nu uit imaginile si senzatiile de atunci. Si pe alea nu le-am uitat.
Mi-e dor de munte. Nu cred ca mi-as mai putea misca fundul prin hornuri si pe grohotisuri, insa mi-ar placea sa mai incerc. Cat sa ma fac de ras, ca nu mai pot :))
Intr-un fel, cred ca are dreptate. Acum sunt pantofara. N-am mai avut bocanci de ani de zile..