Stateam pe banca si cateva raze palide incercau sa-mi incalzeasca umerii. In fata mea, copiii se jucau nesimtind frigul. Sau poate ca doar mie mi-e frig, doar eu pot simti toamna in zilele astea insorite.
Am stat si-am citit. Ei alergau, sareau, iar eu imi ridicam din cand in cand ochii din ecran, atunci cand nu-i auzeam vorbind. Rad rar, din ce in ce mai rar, insa astazi, dandu-l pe pufulakis in leagan, mi-am dat seama ca rasul care se impletea cu al pufuletelui, era chiar al meu. M-am oprit o fractiune de secunda, mirata, insa chiotele piticului m-au facut sa uit sa ma mai mir, si doar am stat acolo, razand cu el, de el, de mutrita lui de soricel dintos, de felul in care zicea Sssssschneller! in loc de Stop!
Am plecat apoi catre casa, si in gand zugraveam sufrageria in alb si atarnam tabloul cumparat astazi din targ:
Mi-a adus aminte de ora de aur petrecuta in San Marco, si a trebuit sa-l cumpar. Oare tot restul vietii mele voi pastra amintirea aniversarii asteia, la fel de calda si importanta asa cum o simt acum? Sper ca vor urma multe, multe altele, cel putin la fel de frumoase!
Ma preocupa de mult timp ideea de down-sizing, tot dau si dau si dau din lucruri, insa parca tot am prea multe. Am dat toate cartile care nu-mi spuneau nimic, am ramas cu 2 biblioteci pline de carti pe care le iubesc. Si sunt inca multe-multe ramase in urma, in tara. Voi cumpara altele si-mi voi fute in continuare ideea de a trai restrans. Visez insa in continuare la camere luminoase si simple, fara chestii inghesuite prin toate colturile. Poate ca raspunsul ar fi “o debara” sau “un apartament mai mare” sau “copii mai mari, care sa nu-si lase jucariile peste tot prin casa”. Indiferent care-i solutia, pana la urma o sa am si casa visurilor, sunt sigura 