Nu-mi aduc aminte sa fi simtit atat de acut nevoia de a apartine, inainte. Inainte sa ma obisnuiesc sa fiu mereu parte dintr-o pereche.
Poate ca a fost doar faptul ca astazi am petrecut cateva ore fara pufosi. M-am urcat pe bicicleta, si am plecat de-acasa plina de bucurie pentru cele cateva ore libere pe care le aveam la dispozitie.
Duminica nu-i o zi pe care sa vrei sa o petreci singur in Germania. Pe strazi sunt doar cupluri de toate varstele, cu copii sau fara, singurele persoane singure au niste mutre disperate, singuratice, de simti ca te dor ficatii in tine cand ii vezi. M-am intrebat daca asa aratam si eu. Nu cred, nu la inceput, cel putin. Dupa cateva sute de perechi pe langa care am trecut, simteam cum imi aluneca zambetul cu care am plecat de-acasa, din ce in ce mai jos.
Ma intrebam cati dintre ei sunt fericiti. Probabil ca nici macar 5%. Si nu, doar pentru ca astazi am avut timp sa ma simt singura, nu inseamna ca as mai accepta sa stau intr-o relatie in care sa nu-mi fie bine. Nu stiu care este raspunsul. Nu stiu daca idealul in viata este sa apartii de un cuplu, sa faci parte dintr-o pereche. Pentru ca nu exista perechi perfecte. Exista doar oameni norocosi, care reusesc sa gaseasca pe cineva pe care sa-l poata tolera, si care la randul lui/ei sa-i tolereze pana la adanci batraneti.
Ii spuneam acum cativa ani lui J, ca as da orice sa simt toate ups-n-downs inerente unui inceput. Acum nu mai sunt sigura. Inima mea nu cred ca mai face fata la ups-n-downs, chiar daca pedalez 20 km/zi fara sa ma simt obosita.