Azi-dimineata: frig, foarte frig, o ploaie subtire si cerul gri. Eu si pumpkina in haine asortate: a ei de culoarea nisipului, a mea aproape de culoarea frunzelor uscate. Pufu infofolit de sus pana jos, ca un cosmonaut.
Plecam tarziu, fiindca pufu e cu fundul in sus, nu-i convine nimic, maraie de somn.
Apuc sa-mi dau cu anticearcan, arat umana, insa cu parul n-am ce face, trebuie sa-l prind intr-o coada mica fiindca altfel arat ca un ucigas in serie. Nu ma intrebati exact cum arata astia, ca doar ati vazut si voi poze cu indivizi cu parul nici prea lung, nici prea scurt, lins si lipit de cap, cu carare pe mijloc.
E tarziu, ma infig cu masina in buza aleii care duce spre scoala, latita perpendicular pe tot trotuarul. O dau pe pumpkina jos si-i urez o zi placuta in capul meu, ca pe gura imi iese doar”hai, fugi, ca n-am voie sa opresc aici! pa, iubire!”
Pufu sta in continuare morocanos in scaunel. Ajungem la gradinita. Il dezbrac, il descalt, ii pun papucii, il pup si plec. Alerg. Haina subtire flutura in bataia vantului atunci cand imi deznod bratele de la piept, ca sa deschid masina. Aproape ca o calc pe picioare pe o baba care se plimba linistita pe trotuar. O evit, ma enervez: ea nu vede ca ma grabesc?
Tatal turc al unei fetite de la gradinita, isi aluneca o fractiune de secunda privirea pe blugii mei bagati in cizme. Imi trag haina peste picior, ma simt un pic aiurea, nu-mi place cand se uita barbatii asa la mine. M-am tampit, imi spun eu.
Sigur ca ar trebui sa-mi placa, sunt femeie, vreau sa starnesc dorinte carnale, pasiuni nestavilite, amor fulgerator si alta nu! Nu? Nu.
Plec cu scartait de pe loc, fac stanga, apoi dreapta, ma grabesc sa ma infig ca un dop in traficul deja blocat la ora aia, spre iesirea din oras.
In germana atunci cand stai ca prostu’ in masina, si mergi cu 1-a, a 2-a si pui frana, se numeste Stau. Se citeste shtau. Deci stau in shtau si iar ma enervez ca nu reusesc sa-mi programez radioul. Nu mai prind decat doua posturi, si probabil ca chiar daca m-ar tortura cineva, tot nu mi-as aduce aminte cum se programeaza. Desi eu l-am programat, acum un an aproape.
Stau. Muzica din dimineata asta nu-mi spune nimic. Dupa o jumatate de ora, reusesc sa ies in oras. Ma grabesc, prind toate stopurile pe verde, ma rog pe drum sa gasesc loc de parcare cat mai aproape de birou.
Trec peste Dunare si-mi aduc aminte ca trebuie sa fac o poza. Arunc o privire scurta, cat sa nu intru in ala din fata mea: apa e maronie, mocirloasa, tulbure si rece. Pe marginea ei, sosea si copaci. Deasupra ei, cerul plumburiu, fara urma de albastru.
Vin acasa, golesc masina de vase, o umplu la loc, raman cu niste castroane mari in mana. Nu incap in masina, deci le spal de mana.
Imi aduc aminte cum arata freza mea fara elastice de par, si-mi vine sa rad: spal vase, ar trebui sa ma gandesc la crima perfecta.
In loc de asta, fug sa iau copiii.
Am o viata plictisitoare. Plina, dar plictisitoare. Si cand nu ma plictisesc, sterg muci si pun inhalatoru’ pe mutra pufulakisului. Deci nu, merci!