Soarele rasarea undeva in dreapta mea, printre copaci. Deasupra ierbii de pe camp si printre copaci, staruia o umbra de ceata, ca o impresie de rasarit de soare, insa deasupra, deasupra cerul era galbui-albastrui, promitand o zi frumoasa.
Stateam in masina si treceam printre case, peste poduri, insa in mine ma plimbam pe plaja din vama, la rasaritul soarelui. Si ce racoare luminoasa simteam peste inima!
Imi miscam usor umerii, ca Plisetskaya, in rimul Boleroului care se auzea in masina.
Mi-era bine, inca mi-e bine, m-am simtit atat de energizata, de vie, de frumoasa si de femeie, si asta pentru ca acum mai mult de 20 de ani am vazut-o pe Maya Plisetskaya dansand, si pentru ca acum vreo 8 ani inspiram cu nesat aerul sarat din vama, ascultand aceeasi melodie. Si pentru ca Ravel a fost un geniu, desigur!
Cand am trecut peste Dunare, am intins mana spre geam, si-am facut o poza cam la intamplare. Mergeam bara la bara cu 50 la ora, muzica imi clocotea in vene, iar eu n-aveam unde sa opresc, deci imi cer scuze dar nu-i prea clara fotografia.
Maine dimineata ia incercati si voi. Chiar daca-i urat afara, pun pariu ca o sa va simtiti mai bine.