Am avut timp zilele astea, sa ma gandesc. Desi n-am vrut. N-am vrut sa trag linie, sa adun, sa scad, sa vad cu ce-am ramas dupa ce-a mai trecut un an.
Simt ca am pierdut mult. Am pierdut sentimentul ala de apartenenta, nu numai din punct de vedere al relatiei cu masculul, ci in general. Ma simt departe de prieteni. J era prietena mea cea mai buna, fiinta care stia absolut totul despre mine, prima persoana careia ii spuneam ce-i cu mine. Fara sa dau cu glitter pe deasupra, fara sa ma prefac ca-i bine. Undeva, intre depresia mea si programul ei incarcat, ne-am pierdut.
M-am intrebat daca vreau cu adevarat sa imi fac un alt grup de oameni pe care sa-i am aproape. Si adevarul e ca nu vreau. E ciudat ca ma simt mai aproape de oameni care traiesc in alte tari si despre care nu stiu mare lucru, decat de cei pe care i-am cunoscut aici, in Germania.
Asta e o chestie pe care am pierdut-o, si nu de acum, dar acum o simt mai acut.
Am si castigat. O pseudo-liniste, un pic de independenta, desi nu pot spune ca-i chiar ca in filme. N-am pe nimeni sa ma ajute cu pufosii in afara de mascul, dar vine doar cand are chef si timp, nu ma pot baza pe un program sa zic ca am timp sa ma duc unde vad cu ochii, macar o data pe saptamana.
Desi a trecut deja un an, inca nu sunt acolo unde trebuie sa ajung. Insa lupt in continuare, la urma urmelor asta am facut dintotdeauna, e o stare naturala pentru mine, sa marsaluiesc prin transee.
Pentru anul trecut, mi-am dorit armonie, si cumva am avut asta. Pentru anul asta, imi doresc ca lucrurile sa mearga lin, fara hopuri. Pentru ca m-am saturat de sus-josurile existentei ma-sii. Vreau si eu sa simt asa, ca alunec gratios ca o lebada pe lac, nu ca ma zbat ca un peste in acvariu la Carrefour.
Eh. Destul despre ce-am pierdut si ce nu.
Am uitat sa povestesc despre petrecerea de Craciun, cea organizata pentru copii.
Am organizat lista, impreuna cu nevasta sponsorului principal, am cumparat cadouri, le-am impachetat frumos, le-am pus etichete si m-am bucurat tare de tot, asteptand cu nerabdare sa vad mutritele copiilor.
Au fost 53 de copii pe lista.
Fiind o treaba romaneasca si gratuita, bine-nteles ca unii n-au mai venit. Mosul avea doar juma’ de neuron, dar altul n-am gasit asa ca l-am indesat in costum si apoi am facut pe elful pe langa el.
Copiii s-au bucurat, au topait, s-au jucat, s-au indopat cu bunatatile primite de la al doilea sponsor (magazinul romanesc), dupa care au plecat acasa.
N-am avut timp sa socializez cu parintii, din pacate. Spun din pacate pentru ca desi majoritatea erau asa.. mai manelisti, au fost cativa cu care chiar mi-ar fi placut sa pot discuta.
DJ-ul nenea care s-a ocupat de muzica, imediat ce s-a terminat cu cadourile si mos craciun, a bagat una d-aia cu sa moara ma-ta sau sa moara mama, nu mai stiu.. mi-a venit rau instantaneu si imi venea sa intru in pamant de rusine, pentru aia 7-8 oameni care nu meritau sa li se faca sex intre scarita si nicovala.
Cert este ca in timp ce mama aluia murea in chinuri, aia cativa care n-aveau treaba cu manelele s-au ridicat si au plecat instant. Ala a fost si momentul in care am impachetat copiii, am multumit pentru ajutor si m-am carat. De-aia n-am avut timp sa socializam.
Ma rog. A fost o experienta. Cand o sa ma mai adun un pic, o sa ma gandesc la urmatorul proiect.
Asa.. ce am mai uitat sa povestesc? Ca nu mai stiu.. Ah, am zis ca mi-am cumparat cana Brita? Cea mai buna investitie, zau!
Am terminat cu caratul ca un hamal, vin de la cumparaturi ca o doamna:))
Poimaine incep munca, si simt asa, ca mi se scurge energia aia buna, numai cand ma gandesc la asta. Nu, nu merge! Trebuie sa asociez mersul la biuro cu ceva placut. Sa zicem ca de cate ori ma duc la munca, imi iau cate o ciocolata. Una mica. 
Zicea Dushu’ ca are motivatia fracturata :))) asa si eu..