Inchid ochii si respir adanc. Incerc sa-mi las mintea sa zboare, degetele sa alerge pe taste, ochii sa vada dincolo de mine si tine, dincolo de tot ce-mi sta ca o bariera intre mine si eu.
As arunca totul intr-o rasnita de cafea, sa-mi macin acolo toate tristetile, sa le fac praf si pulbere, sa le suflu in vant, sa le ingrop in gradina sub trandafiri, sa se ingalbeneasca in petale si sa le fac apoi dulceata. Parfumata si dulce, sa n-o pot manca fiindca mie nici nu-mi place dulceata de trandafiri, da’ sa stea frumos in borcane pe raft, si cand vine cineva pe la mine, iar eu nu mai am nimic de spus, si n-am chef sa mai zambesc, sa intreb politicoasa: “da’ un pic de dulceata nu vreti? E facuta de mine, in casa”.
Sa stea oamenii, sa le alunece petalele, tristetile si siropul in jos pe la coltul gurii. Sa bea apa si sa spuna ca-i cea mai grozava dulceata pe care au gustat-o vreodata.
Mi-e frig si am uitat sa beau in seara asta. Poate-mi aduc aminte maine, si maine am sa scriu cu ochii deschisi. Poate despre barci. Poate despre un porumbel mare si gras, pe care era sa-l calc astazi cu bicicleta. Sau poate despre ce-o sa fie maine. Astazi e frig.